În ultimele zile, am participat la conferința studenților organizată de USDR — un spațiu în care s-a vorbit deschis despre cum arată, în realitate, viața de student în România.

Pentru mine, ca student și ca președinte al FIECARE, a fost important să aud direct aceste lucruri. Nu din rapoarte, nu din statistici, ci de la cei care le trăiesc zi de zi.

Un lucru a fost foarte clar: abandonul universitar nu apare dintr-o dată. Se construiește în timp. Din ce au spus studenții, principalele cauze arată cam așa:

Dificultăți academice și presiune constantă
„Numărul de restanțe este foarte mare.”
Nepotrivirea cu domeniul ales
„Nu mă regăsesc în domeniul ales.”
„Admiterea e ușoară, pe parcurs devine greu.”
Probleme financiare și lipsa timpului
„Trebuie să muncesc ca să mă întrețin.”
Lipsa integrării și sentimentul de izolare
„Nu m-am integrat în grup.”
Scăderea motivației și stresul acumulat
„Pierd motivația când scade performanța.”
Presiuni externe (familie, așteptări sociale)
„Am ales din presiunea părinților.”

Toate lucrurile astea nu apar separat. Se adună. Și, la un moment dat, devin prea mult.

Ce mi s-a părut important este că studenții nu doar au spus ce nu merge, ci au arătat și direcția: mai mult sprijin real, mai multă comunicare, mai multă atenție la ce se întâmplă cu fiecare student, nu doar la rezultate. Un alt lucru mi-a rămas clar după toate discuțiile astea este că abandonul nu ține de „cine poate și cine nu poate”, ține de cât sprijin există atunci când începi să nu mai faci față.

Personal, m-am bucurat că am fost acolo. Pentru că, dincolo de orice discuție oficială, aici chiar s-a vorbit sincer.

Sper ca lucrurile care s-au spus să nu rămână doar pe hârtie. Pentru că primul pas nu este să schimbăm tot sistemul — ci să începem să ascultăm.